Etnogeneza

Unitatea geografică

Ce se ştie?

Istoria balcanică, foarte săracă în dovezi istoriografice, a lăsat loc multor presupuneri lansându-se multe teorii, multe dintre ele influenţate politic. Majoritatea autorilor îi privesc pe aromâni ca fiind urmaşii romanizaţi ai vechilor traci sau iliri. De la ţărmul Mării Egee până la ţărmul Mării Adriatice, de la Lacul Ohrid, izvoarele Vardarului şi Munţii Rodopi şi până mai jos de Muntele Olimp „Elimb” ei sunt autohtoni. Evoluţia istorică, economică şi culturală a lor a fost foarte mult influenţată de relief, de geopolitica regiunii (interesele marilor puteri în zonă) şi de trăsăturile lor fizice şi morale.

Nu este un miracol că şi-au păstrat identitatea, este rezultatul unui proces permanent de perpetuare a valorilor, transmise din generaţie în generaţie, valori pe care astăzi europa se sprijină. Cei trei piloni ai europenismului: Atena, Roma şi Ierusalimul, mai precis filosofia greacă, dreptul roman şi creştinismul născut în cetatea Israelului, toate acestea fac parte din fiinţa armânească.

Caracteristici identitare:

• originea limbii latine;
• apartenenţa la creştinismul ortodox;
• au avut rol important în luptele de eliberare naţională în toată Peninsula Balcanică;
• au avut rol important în comerţul şi transportul sud-est european;
• funcţie importantă în creşterea animalelor (oi, cai).

Cum au fost cunoscuţi?

Mărturii scrise despre aromâni:

"Purtători ai culturii romano-bizantine, aromânii au un gust hotărât şi tendinţa pentru un trai mai bun şi mai ales. Nu este nici o îndoială că ei au fost aceea care au introdus acele deprinderi între popoarele slave din Balcani. De asemenea, influenţa lor asupra culturii materiale este foarte mare." - Jovan Cvijic

Dăinuirea vechii civilizaţii balcanice la aromâni se poate vedea şi din contrastul ce există sub raportul ordinii şi al curăţeniei între aşezările aromâneşti de la munte şi aşezările celorlalte popoare conlocuitoare, inclusiv grecii. Superioritatea aromânilor o remarcă toţi călătorii sau etnografii. Istoriograful francez Pouqueville, consulul al Împăratului Napoleon I la Ianina, rămânea uimit de spiritul de ordine ce domneşte în familiile şi oraşele valahe.

Colonelul englez Martin Leake constata: "Multe din comunele valahe, deşi aşezate în ţinuturi unde cele necesare existenţei nu se produc decât numai în două luni ale anului, totuşi ele sunt cele mai bine aşezate şi mai înfloritoare oraşe din Grecia... Sobrietatea economică şi aplicaţia lor spre industrie le dă un mare avantaj asupra grecilor".

"Aromânii trăiesc în oraşe care sunt cele mai sănătoase din toate câte se găsesc în Peninsula Balcanică. Aceste oraşe sunt la o înălţime mare şi pe poziţii frumoase. Ele sunt aşezate de obicei pe povârnişul munţilor greu de urcat. Casele şi prăvăliile sunt clădite cu piatră şi cele mai multe acoperite tot cu piatră. Ele sunt clădiri frumoase cu interiorul aranjat ca în Europa centrală". - Jovan Cvijic

Mult timp această activitate civilizatoare a aromânilor a trecut sub egida grecească. În Imperiul turcesc, desemnarea naţionalităţilor se făcea pe criteriul religios, aromânii care depindeau de Patriarhia ecumenică din Constantinopol, erau înregistraţi ca greci chiar în locurile lor de baştină. Cu atât mai mult în diaspora lor unde ei făceau parte din aşa-zisele "companii greceşti", se grupau în jurul bisericilor ortodoxe greceşti pe care, de cele mai multe ori, ei le fondau şi le întreţineau. Această confuzie nu o făcea numai poporul dar şi oamenii învăţaţi. În 1860 Knitz remarca "ei trec la Viena drept greci". Chiar în cercurile ştiinţifice se ştie prea puţin despre interesantul popor caruia îi aparţin.

Profesorul Thunmann de la Halle, căruia îi datorăm primele cercetări despre originea şi limba tătarilor, spunea: "eu cunosc savanţi, istorici de profesie, cărora nu le este cunoscută nici măcar existenţa lor".

În aceste regiuni muntoase, cu multiple compartimentări, ei şi-au putut continua milenara tradiţie traco-ilirică a convieţuirii în triburi patriarhale, întărind şi mai mult coeziunea acestor unităţi sociale. Inerenta endogamie în aceste compartimentări teritoriale şi tribale, întreţinea stabilitatea rasială, accentuând trăsăturile fizice şi morale caracteristice. Peregrinările în lungul şi latul Peninsulei Balcanice, caracterizată –prin gama celor mai variate climaturi, au făcut din aromâni, ca să folosim expresia arheologului francez Heuzey „o rasă de fier”. Se verifică şi în acest caz, funcţiunea legii biologice în climaturile de contraste şi alternanţe de care scrie Carrel: "Energia morală, echilibrul nervos, rezistenţa organică cresc la popoarele expuse alternativ la cald şi la frig, la secetă şi timp ploios, la soare violent şi zăpadă, vânt şi neguri, la intemperii".

Aromânii au practicat o endogamie (căsătorii in interiorul comunităţii) şi eugenie (apărarea şi păstrarea zestrei genetice) pozitivă a rasei. Moravurile sobre şi viaţa austeră de la munte, cu încrucisări sănătoase de aceeaşi rasă, a făcut să evite neajunsurile prin cunoscutele manifestări recesive în practicarea endogamiei.

Pe lângă varietăţile de climat fizic, aromanii în pereglinările lor alternate, au cunoscut şi diferite climaturi morale sau spirituale, create în diferite sectoare ale Peninsulei Balcanice, brazdată în lung şi în lat, de munţi izolatori, cu largi deschideri spre diferite curente de civilizaţie. Cu asemenea schimbări fizice şi morale, aromânii au fost feriţi de a decădea în rutină sau de a stagna. Noutatea continuă le-a provocat şi mobilizat energia, inteligenţa. Prin transhumanţa lor, aromânii au avut în continuu exerciţiul noutăţii. Energia fizică şi concepţia morală austeră, formată în izolările lor de la munte, va primi noi stimuli. În acest complex de împrejurări se va făuri un popor bine închegat, compus de oameni cu tipologia fizică şi morală bine conturată, în care supleţea inteligenţei se va împerechea cu tăria de caracter.

Învăţatul grec Neofit Duca scria iritat: "Ei se mândresc că constituie o naţie distinctă şi nu vor să se unească prin limbă încet, încet, cu naţiunea greacă, aşa cum s-au unit prin religie... După atâtea secole ei se consideră ca având o origine comună cu romanii, cu care nu au nimic în comun, nici numele, nici o picătură de sânge. Să ne arate o ţară care să fie a lor, o provincie întreagă sau altceva de caracteristic şi deosebit de a altora şi vom tăcea. Toată mulţimea lor este cuprinsă între Dunăre şi Peloponez, înşiruită în munţi sterpi, buni pentru exilaţi."

Se pune întrebarea de ce acest popor, deşi moştenitor direct al imperiului roman de răsărit, n-a putut înjgheba o unitate politică statală. Această întrebare ar părea cu atât mai îndreptăţită , cu cât axa formaţiei sale etnice o constituie linia Morava-Vardar. Această linie este ea însăşi axa Peninsulei Balcanice care cade vertical pe cealaltă coordonată importantă, reprezentată de linia orizontală a faimoasei "Via Egnatia" sau "Calea Mari" ce lega Dyrachium de Salonic şi Bizant.

Faptul că aromânii, în evoluţia lor istorică n-au reuşit să aibă o tradiţie statală, a fost considerată ca o deficienţă naţională de mulţi cercetători străini. Prof. Dr. D.I. Popovici scrie că "aromânii nu s-au dezvoltat ca naţiune din lipsa acestor elemente capitale: numărul, cultura, trecutul, teritoriul, o limbă literară... Aromânii n-au avut statul lor şi deci, nici oameni mari, nici evenimente, este un popor fără istorie". Consecinţele izolării şi asedierii în munţi a aromânilor se vor observa mai ales în accentuarea spiritului de independenţă colectivă şi individuală.

Rabinul Benjamin de Tudela scrie în 1170: "De acolo începe Valachia ai cărei locuitori trăiesc în munţi, este naţia cunoscută sub numele de valahi, care sunt uşori ca cerbii. Nimeni nu se poate război cu ei, nici un rege nu-i poate supune, domni asupra lor." Această stare de independenţă au conservat-o şi după cucerirea turcească. Tari pe libertate şi poziţiile lor redutabile, aromânii au încheiat cu sultanii turci Murat al II-lea şi Soliman Magnificul, cunoscutele capitulaţii care le asigurau o independenţă aproape completă.

În 1875 Kanitz spunea "... este uimitor că aromânii din Macedonia n-au fost absorbiţi de popoarele care îi înconjoară. Din acest punct de vedere, aromânii arată un patriotism egal cu cel al evreilor, şi asta cu atât mai remarcabil, cu cât acest popor nu este separat de vecinii săi printr-o linie de demarcaţie religioasă".

O constatare asemănătoare o face şi Jirecek: "Demn de remarcat este tenacitatea acestui popor, cu toate că este răzleţit şi dispreţuit, ţine cu tărie la naţionalitatea şi la limba sa". Această tendinţă de a evita declararea originii naţionale la recensăminte, se observă şi în diaspora evreiască. Ei n-au fost biruiţi sufleteşte, căpătând un complex de inferioritate. Renegarea este ca la evrei, mai mult aparentă, pentru camuflare. De altfel, faptul că şi în diaspora ei continuă să se căsătorească între ei, dovedeşte un complex de sentimente printre care şi acela al superiorităţii. La înălţimi apreciabile s-au dezvoltat oraşele aromâneşti ca Moscopole, Şipsca, ..."ca nişte stupi" de albine cum le numeşte Pouqueville "aşezate printre crăpături de stânci în jurul cărora vuiesc şivoaiele".